Falsitatea o constantă

Simțeam că omul nu mai e om, că sufletu-mi străbate chipuri împietrite și pline de resentimente, credeam că aceste proiecții răsturnate sucit a oamenilor puri mă vor metamorfoza și pe mine-n epavă. Înțelegând că omul s-a transformat prin falsitatea pe care o invocă și o emană constant. Vedeam în ei chipuri mârșave, ce vor constant să te afunde, sub masca unui "prieten" , ce mai apoi se dovedeau a fi meschini.. Mi-e silă azi,mi-e silă totdeauna de omul ce în față ți-e " best friend ",iar când ai nevoie de ajutorul lui, se preschimbă-n machiavelic... Afișând un surâs tâmp,satisfăcut pentru că te-a adus acolo unde a preconizat,aproape de probleme,și dorind să clachezi.. Mă-ntreb și-mi zic,de ce oare-n lume conviețuiesc atâtea ființe efemere în discordie? De ce sunt nemaipomenit de fericiți de nefericirea altuia? De ce se bucura când plangi în loc să-ți arate compătimire ? De ce alergă parelel cu tine spre a-ți spera căderea? De ce atâta egoism și inimi fără suflet? Mi-e greu.. dar cred că omul de-atâta îndurare s-a metamorfozat într-un cadavru umblător,doritor de posesiunea materie prin orice mijloace mârșave..Sper sa viețuiască-n lume și oameni de bine, care-l au pe Dumnezeu în suflet!

Bucuria împlinirii

Știi momentul ăla când sufletu-ți tresare și vrea parcă să se desprindă de trup? Și apoi realizezi ca totul survine din lucruri mici și simple,și totul poate fi o încântare atunci când știi să te mulțumești și accepți cu drag tot ceea ce primești. Te-ai gândit azi să privești pe fereastră? Da..știu pare atât de banal, dar totuși privește.. Ce vezi? Vezi copăcei înnobilați de fucte?  Sau flori înmiresmate tandru? Dacă vezi aceste lucruri te poți considera norocos..Vezi minunățiile pe care Dumnezeu ni le-a creat spre încântare,belșug și bunastare. Iar dacă vezi doar blocuri și mult ciment și nu poți desluși țărâna , atunci să știi că omul a antropizat tot,că oamenii și-au dorit să creeze peste creație. Și totuși poți să vezi sufletul verde în parcuri,poți respira oxigen din prisma lor.. El ne-a dat tot,și noi,am vrut sa ascundem ori doar să ne considerăm creatori peste Creator.. Și iată că, am distrus pe alocuri ceea ce El ne-a lăsat, am mascat ceea ce El ne-a oferit din drag ,cu drag.. Și iarăși zic.. privește pe geam.. vezi norii ce s-așază-n ceruri? Să știi că acolo ,cineva privește îndelung spre tine,spre mine ,spre noi.. Și vrea să regăsească asemănarea dintre noi si El.. Și mă întreb.. oare ce vede?Oare ceea ce vede-i place?!

Mă pierd în visuri

Apropiindu-mă de coala albă constat că pășesc timidă spre o dizolvare a firii mele creatoare, mă descompun într-o scânteie a ceea ce eram, regăsindu-mi întunericul. Nu mă recunosc acum pentru că sunt diferită ,sunt diametral opusă mie, nu știu să fiu consecventă-n opinii,mi le contopesc cu prejudecățile omenirii,cu ceea ce vrea omul să vadă ori să audă... Uit că-mi pierd credibilitatea ... sau vreau să nu-mi amintesc că odată transpunându-mă în ireal îmi pierd veridicitatea, deoarece un om nu poate fi credibil atunci când e departe de realitate,nici când se distanțează de cotidian.. Dar totuși cred... că firea creatoare a omului se dezlanțuie în planul ficțiunii, pierzând ancora din concret și aruncând-o înspre cer,agățând-o de un nor ,rezultat al prea adâncitului meu vis,arătându-mi astfel nebuloasa ori doar îndepărtarea de verticalitatea deținută anterior.

Gânduri reflexive

Căutam prin stele ceea ce îmi lipsea...și găseam exact ceea ce sufletu-și dorea,însă curând am înțeles că pe pământ e ceea ce trebuie să trăiesc și nu în visuri de copil răzleț. Fugeam adesea printre nori ca să găsesc un soare să-mi surâdă, și nu găseam și-mi întristam ființa prea plină de-un surâs naiv.
Ceea ce vreau e să-ntâlnesc un zâmbet în drumu-mi plin de trupuri fără chip,și-am regăsit in calea-mi o fetiță ce neîntinată de lumesc ,zâmbea.. Și fericită sunt de fericirea fericirii ei,mi-a insuflat o dorință nestramutată de a crea frumosul care sa bucure privirea.Și-așa am ajuns a scrie .. a scrie pentru mine,pentru oameni care-și găsesc alinarea-n cuvinte,care se fericesc privind câte-o scânteie de cugetare aproape monologată..
Atunci când mă apropiam de coală,tot universul se dezintegra,rămânând doar eu și gându-mi netulburat de materialism . Mă contopeam cu ceea ce scriam,și-mi plăcea mult a mă ascunde-n scrieri, a mă abandona unei reverii târzii,a unui suflet prea repede împietrit de ticăloșiile umane..
Și încă mă cufund tacit în scrierile mele,spre a trezi sufletul ce mi-a rămas uitat,ce nu puteam a-l desluși,si nu voiam a-l dezvălui umanității,crezând probabil că oamenii și-au pierdut dragostea de cuvântări,și aș rămâne pustiită de surâs,doar eu și cea care-mi doream a fi...
Dar azi.. ajung să cred că oamenii ce-și găsesc alinarea-n cugetări naive încă viețuiesc în lume, și poate... că voi ajunge a bucura privitorul cu ceea ce sufletu-mi dictează, și probabil, voi întâlni in drumu-mi oameni care să poată să zâmbească,sau poate că gândurile mele vor trezi mințile spre împărtășire. Și voi ajunge ca un copil care se bucură s-arunce-n jurul lui cu raze de lumină ,înmiresmate de bucurii simple.

Dorindu-mi absolutul..

Cuprins de un negru dor,mă avântam înspre pierzanie,tot regretând și tot oftând de patima nefericitei zile de mai ieri...Și mă gândesc că de atâta chin și jale, și Dumnezeu s-a întristat ...și mânios de nedreptatea nedreptăților lumești ,m-a luat sub aripa-i
ocrotitoare spre a-nsenina și cerul vieții mele,ademenindu-mi sufletul cu dobândirea fericirii absolute.Dar surâzându-mi binele, am înțeles că trebuie sa pierzi dragostea de materie ,pentru a putea iubi imaterialul,sublimul,inconcretul ... Și-am perceput într-un
final că doar pierzând pot câștiga, putând întâlni Divinul , mereu într-o continuă pierdere și recâștigare ...Și totuși mulți fug de armonia zilelor fierbinți,ajungând pe malul unui râu gata oricând să cedeze,aruncând în apa învolburată speranțele deșarte
... Și iată cum omul ajunge deșertăciune și crede că deșertăciune e totul!

Văzând moartea ca vis

 Văzând moartea ca vis

Moartea, vis interminabil,coșmar nesfârșit, zâmbet îndelung și lacrimi eterne... Când balaurul va străpunge cu ghearele lui imense viețile de azi ,de ieri și de mâine , mii vor deplânge viețile mizere și mulți vor plânge cu lacrimi de sânge dar neclintiți în credința cea dreaptă,luptând cu însemnul morții,biruind dihania otrăvitoare ce le așterne un covor roșu de nedreptăți ,de sânge nevinovat ,de plânsete târzii,de zbucium sufletesc ,de minți întunecate și suflete nepregătite distrugerii.